Povestea fabuloasă a echipei care a câștigat Mondialul fără să joace o finală

Campionatul Mondial din Qatar stă să înceapă, dar istoria acestei competiții ne-a adus multe emoții, trăiri și istorii fabuloase.

Era Campionatul Mondial din 1950. După două ediții care nu s-au jucat, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, toată lumea aștepta Mondialul din Brazilia.

O națiune în sărbătoare la Campionatul Mondial

Scandalul premergător Campionatului Mondial din 1950 a fost uriaș. Multe echipe au refuzat să joace în preliminarii, din cauza situației de după Război.

Germania şi Japonia nu au fost nici măcar invitate să participe (rănile războiului nu se vindecaseră încă), în timp ce unele dintre echipele calificate s-au retras din motive mai mult sau mai puțin justificate.

India a refuzat să joace la Mondial pentru că jucătorilor nu li s-a permis să joace în picioarele goale. Franța nu a venit la Mondial din cauză că avea meciurile programate pe stadioane aflate la peste 3000 de kilometri distanță.

Într-un final, s-au strâns doar 13 echipe care să participe la prima Cupă Mondială de după război: Brazilia (ţara gazdă), Italia (campioana mondială în exerciţiu), Anglia, Bolivia, Chile, Elveţia, Iugoslavia, Mexic, Paraguay, Spania, Suedia, Statele Unite şi Uruguay.

Brazilienii nu câștigaseră nicio Cupă Mondială, dar pe oricine întrebai, ei erau cei mai buni din lume. Gleznă fina și tehnica învățată pe plajele Copacabana sau în favelele din Rio de Janeiro, îi făceau mari favoriți.

Campionatul Mondial se juca în Brazilia și nici măcar nu era de conceput ca altcineva să câștige competiția. Presa vremii o dădea pe Brazilia campioană.

Haos în faza grupelor

Organizatorii turneului final au împărțit cele 13 participante în patru grupe, dar într-un mod curios: două serii de câte patru echipe, una de trei şi încă una care a însemnat doar un meci, Uruguay-Bolivia.

Câştigătoarele urmau să mergă mai departe şi să joace, tot în sistem grupă, fiecare cu fiecare.

A fost scandal și din cauza programării meciurilor. Brazilia a jucat doar pe Maracana, în timp ce restul echipelor călătoreau mii de kilometri între meciuri.

Brazilia defila, dar Uruguay era acolo

Brazilia nu a avut nicio problemă în a-și asigura calificarea. Au câştigat grupa cu Iugoslavia, Elveţia şi Mexic.

În cealaltă parte, marii rivali ai brazilienilor erau cei din Uruguay. Campioană mondială și olimpică, Uruguay era cea mai galonată echipă a lumii.

Totuși, nimeni nu-și putea imagina că cineva ar putea sta în fața Braziliei.

Finala de Campionat Mondial care n-a fost finală

Cele patru câștigătoare din faza grupelor n-au avansat într-o rundă eliminatorie. S-a format o nouă grupă de 4 echipe, dar până la urmă tot s-a ajuns să se joace o finală.

Brazilia vs Uruguay era ultimul meci de la Campionatul Mondial. Cine câștiga meciul, câștiga și trofeul. Uriașul Maracana era un adevărat infern.

Presa din Brazilia deja tipărise ziarele pentru a anunța marea victorie. Nimeni nu-și putea imagina un alt deznodământ. Jucătorii brazilieni primiseră ceasuri de aur gravate cu dedicaţia „Pentru campionii mondiali”.

La meci au asistat 220.000 de oameni. Maracana era plin ochi, iar în jurul stadionului erau zeci de mii de oameni.

Meciul a început cum nu se poate mai bine pentru Brazilia. Maracana s-a cutremurat din temelii atunci când, în minutul 47, Friaca a marcat şi a adus Brazilia în avantaj.

La pauză organizatorii deja inscripționau trofeul cu numele Braziliei, dar atunci un om a ținut un discurs care a schimbat istoria.

Obdulio Varela, căpitanul uruguayenilor, a intrat în vestiar și le-a vorbit colegilor despre țară, despre mândria de a fi uruguayan, dar și despre nedreptățile îndurate în Brazilia.

După pauză, a ieșit altă echipă a Uruguayului de la cabine. S-a făcut rapid 1-1, dar brazilienii din tribune încă sărbătoreau.

Golul de 2-1 al uruguayenilor a picat ca un tunet peste Maracana. S-a lăsat un moment de liniște înfriorătoare pe Maracana. Peste 200.000 de brazilieni își vedeau visul spulberat.

Haosul de la final

Cu brazilienii învinși, pe teren s-a iscat un haos de nedescris. „M-am trezit singur, cu trofeul în braţe şi fără să ştiu ce trebuie să fac. În cele din urmă l-am descoperit pe Obdulio Varela, căpitanul uruguayenilor, şi i-am înmânat cupa aproape pe ascuns. I-am strâns mâna fără să scot o vorbă”. Cuvintele îi aparţin lui Jules Rimet şi descriu perfect starea de spirit de după finala Cupei Mondiale din 1950.

Brazilienii l-au scos vinovat pe portarul Moacyr Barbosa. Toată lumea îl considera un paria în Brazilia.

Un exemplu în acest sens este o întâmplare petrecută 1993, atunci când, dorind să viziteze cantonamentul selecţionatei carioca, accesul i-a fost refuzat. Motivaţia oferită de antrenorul de atunci, Mario Zagallo, a fost că aduce ghinion.

Dezamăgit, Barbosa, a spus: „Condamnarea maximă pentru crimă în Brazilia este de 30 de ani de închisoare. Sunt deja 43 de ani de când plătesc pentru o crimă pe care nu am comis-o”.

Părăsit de toată lumea, fără alte venituri decât o pensie mizeră, fostul goalkeeper s-a stins din viaţă în anul 2000, în urma unui atac de cord.

În aceea noapte, în favelele din Brazilia, un copil de 10 ani plângea alături de întreg poporul brazilian. Era o națiune în doliu. Edison Arantes do Nascimento își privea tatăl și prietenii plângând și a promis răzbunarea fotbalului brazilian. Câțiva ani mai târziu, lumea avea să-l cunoască sub numele de Pele. Copilul de 10 ani s-a răzbunat: a câștigat trei Campionate Mondiale.